Oamenii de Neanderthal

Visul oricărui neanderthalian era să aibă o peșteră nici prea mare, nici prea mică, astfel încât să încapă acolo cu tot clanul său, dar să o și poată încălzi. În plus, o dorea astfel așezată și alcătuită încât să-l ferească de vitregiile naturii.

Oamenii de Neanderthal trăiau în grupuri mici - nu mai mult de 25 de indivizi -, însă e posibil ca multe dintre ele să nu fi depășit 8-10 membri. Se crede că nu existau perechi stabile, iar organizarea socială era bazată pe dominanța bărbaților: aceștia constituiau partea stabilă a grupului, în timp ce femeile puteau trece de la un grup la altul. Uneori, este posibil ca aceste treceri să fi fost voluntare (un schimb deliberat de femele între clanurile vecine), dar, cel mai adesea, era vorba de răpiri.
Indiferent de metodă, aceste ”împrospătări” aveau drept scop prevenirea consangvinizărilor și diversificarea fondului genetic al populației. În general, însă, clanurile de neanderthalieni trăiau izolate unele de altele, fiecare avându-și propriul teritoriu de vânătoare.
Îmbrăcați în blănuri de animale, neanderthalienii duceau o viață aspră, ritmată de îndeletnicirile necesare supraviețuirii. Vânătoarea și activitățile legate de ea (transportul vânatului, curățarea și împărțirea cărnii, pregătirea acesteia) le ocupau cea mai mare parte a timpului. Totuși, neanderthalienii nu erau doar vânători și meșteșugari, ci și muzicanți. Fluierele din os cilindrice, găsite în situri paleontologice neanderthaliene, sunt, alături de uneltele din piatră, dovezi ale complexității creierului acestor oameni.

Una dintre posibilele înfățișări ale omului de Neanderthal - o ipoteză printre multe altele.