Ce ştim, ce nu ştim, ce am mai dori să ştim…

Noi oamenii, ne-am dorit întotdeauna certitudini. Vrem să ştim totul, cu cea mai mare precizie.

Cine au fost strămoşii noştri?

Când a apărut omul modern?

Care au fost etapele devenirii noastre?

Tocmai aici stă paradoxul, misterul fascinant şi cumplit de frustrant, totodată, al antropologiei. Că nu ştim chiar totul, că nu ştim precis…

Cum am putea ştii? Elementele pe care ne sprijinim cunoaşterea sunt fragmente de oase sau bucăţi de pietre. Iar unele nici nu ştim ce sunt… descoperirea câte unui schelet aproape complet, aşa cum au fost Lucy şi Băiatul de la Turkana, reprezintă excepţiile fericite care împing înainte. În chip spectaculos, cercetări ce până în acel moment înaintaseră cu paşi mărunţi şi şovăielnici. Şi tocmai aceste spectaculoase descoperiri sunt cele care întreţin curajul cercetătorilor de a merge înainte. Cu paşi mici cel mai adesea, uneori cu câte un salt acrobatic, aventura cunoaşterii continuă.

Antropologia este o ştiinţă în plin avânt şi, totodată, plină de taine. Dovezile găsite pot fi interpretate în fel şi chip, iar lupta de idei este aprigă şi neîncetată. Dar tocmai această luptă, care-i incită pe savanţi să elaboreze noi ipoteze şi să caute noi dovezi pentru a le verifica, este motorul care dinamizează cercetarea. Aserţiunea „Din contradicţii se naşte progresul” nu-i nicăieri mai adevărată ca în ştiinţă.

Acum, că ne-am recunoscut limitele, să rezumăm ceea ce ştim.

În urmă cu circa patru milioane de ani, în Africa, aridizarea climei a produs o schimbare dramatică a peisajului, pădurile făcând loc savanelor.

Primatele adaptate la viaţa în pădure au fost nevoite să-şi schimbe modul de trai.

Se crede că aşa s-a ajuns la „ridicarea în picioare” şi apoi la mersul biped: din nevoia de a vedea departe în spaţiile deschise. Trecerea la mersul biped a avut mai multe consecinţe. În primul rând, membrele anterioare (acum membre superioare) au devenit libere să se ocupe de altceva decât să sprijine corpul în timpul mersului. Astfel, folosirea uneltelor a devenit mult mai intensificată şi mai rafinată. Avem motive să credem că şi strămoşii primatelor bipede foloseau unelte. Faptul că azi maimuţele antropoide, rudele noastre cele mai apropiate din regnul animal, folosesc unelte este un punct de pornire pentru ipoteza că utilizarea uneltelor ar fi precedat momentul în care oamenii s-au desprins de celelalte primate, apucând-o pe un drum evolutiv propriu.

Ce găsesc cercetătorii care caută urmele evoluţiei omului? În primul rând, schelete fosilizate. Cel mai adesea, e vorba despre fragmente: o bucată de craniu, un femur, o coastă, o porţiune din osul bazinului. Alteori, pot fi descoperiţi dinţi, care dau indicii asupra regimului alimentar şi asupra vârstei. În cazurile fericite, se descoperă câte un craniu întreg sau aproape întreg, aşa cum s-a întâmplat cu cel de Paranthropus boisei, găsit în Tanzania.

Cele mai spectaculoase descoperiri sunt, fireşte, cele ale unor schelete aproape complete. Despre acestea, într-un nou articol: Lucy şi Băiatul de la Turkana. Urmăreşte blogul nostru, povestea continuă…