Tu cât de Neanderthalian ești?

Deși oamenii de Neanderthalian – o specie umană cu creierele, musculatura și osatura mai dezvoltate decât cele ale omului modern – au dispărut cu aproape 30.000 de ani în urmă, testele genetice demonstrează că ADN-ul lor supraviețuiește și astăzi în genele tuturor reprezentanților speciei Homo sapiens sapiens care nu sunt africani, Homo neanderthalensis populând vreme de sute de mii de ani teritoriile Europei și ale Asiei de azi.

Neanderthal, Hermann Schaaffhausen

Acum, compania de teste genetice și biotehnologice personale 23andMe, din California, a fondat un laborator care le permite clienților să-și întărească legătura cu rădăcinile lor preistorice. Altfel spus, biologul Eric Durand, responsabil de acest proiect, compară două genoame de om modern cu cel neanderthalian pentru a determina procentul de ADN al unei persoane caracterizat de gene ale omului de Neanderthal.

Potrivit cercetătorilor, majoritatea oamenilor prezintă urme de ADN neanderthalian, în proporție de circa 2,5% în medie, dar există și cazuri în care acest procent este mult mai mare. Cum se manifestă el exact – dacă individul este mai păros, sau mai abrutizat, spre exemplu – nu se știe cu certitudine. Există, totuși, teorii potrivit cărora neanderthalienii au contribuit la structura internă a oamenilor moderni, oferindu-le un soi de „vigoare hibridă”, crede Peter Parham, genetician în cadrul Școlii Medicale a Universității Stanford.

Cel mai recent studiu paleoantropologic asupra neanderthalienilor pare să susțină teoria că, la un moment dat în timpul cronologiei comune, aceștia și oamenii moderni au conviețuit și unii dintre ei chiar s-ar putea să fi procreat împreună. Chiar și în ideea că cele două specii au avut copii comuni, acest lucru tot nu ne spune foarte multe despre ce înseamnă să ai o urmă de ADN neanderthalian în tine.

Totuși, descifrarea completă a genomului de Homo neanderthalensis și compararea lui cu genomul omului modern ne pot învăța lucruri importante despre schimbările evolutive ce ne-au survenit în ultimii 30.000 de ani, este de părere Svante Pääbo, genetician suedez aflat în spatele descifrării genomului de neanderthalian, care a descoperit până acum aproape 80 de variații genetice unice omului modern. Funcționarea acest trăsături specifice ne poate ajuta să înțelegem ce anume ne deosebește de neanderthalieni.

Este posibil, desigur, ca și ADN-ul altor grupuri de oameni preistorici să fie amestecat cu cel al omului modern, cel mai probabil caz fiind cel al omului denisovan, văr al omului de Neanderthal ce a trăit în Asia și care a dispărut cu 40.000 de ani în urmă.

Referințe:

Find Your Inner Neanderthal

Published by ScottH 

How Neanderthal Are You?

A new genetic test pinpoints your cavedwelling ancestry

By Paul Adams

Neanderthal vs Cro-Magnon

   Acum circa 40.000 de ani, o nouă specie de om a pătruns pe teritoriile peste care, până atunci, domniseră neanderthalienii.

  Clima se îmblânzise iar pădurile se restrânseseră, lăsând loc orizonturilor deschise. Neanderthalienii și-au pierdut pădurea ocrotitoare, iar viața în câmpiile largi a devenit prea grea pentru ei. Aici, modul lor de a vâna era cu totul nepotrivit. Sulițele grele, se puteau folosi pe distanțe mici, iar pe spații deschise nu era ușor să te apropii de animale. Homo sapiens (omul de Cro-Magnon), o specie adaptată climatului mai cald, din câmpiile întinse ale sudului, cu arme adaptate și mult mai eficiente, a putut astfel să se extindă spre nord. 
   În plus, organizarea socială dădea membrilor ei o eficiență sporită. Aceștia aveau un limbaj mai complex, care îi ajuta să coopereze mai bine, să comunice eficient chiar trăind în grupuri mai mari și să întrețină relații cu alte grupuri, cu care schimbau nu numai bunuri, ci și informații, sporindu-și astfel cunoștințele și dezvoltându-și rapid noi abilități.
  Toți acești factori, puși la un loc, creau o situație de dezechilibru în defavoarea neanderthalienilor. După câteva mii de ani de competiție, Homo sapiens a câștigat.

Referință:

Cum comunicau Neanderthalienii

Multă vreme s-a crezut că oamenii de Neanderthal se înțelegeau doar prin semne și sunete nearticulate. Concepția corespundea, de altfel, cu imaginea de brută prea puțin evoluată care a dominat lumea științifică timp de decenii. 

Cercetările moderne au dus la o schimbare radicală a acesteia: oamenii de Neanderthal vorbeau! Concluzia are la bază studiul unei fosile recent descoperite: un os hioid. În scheletul primatelor, acest os are rolul de a susține laringele, organul implicat în articularea sunetelor. După conformația osului hioid, pot fi deduse forma și poziția laringelui. Or, osul hioid neanderthalian era foarte asemănător cu osul hioid al omului modern, Homo sapiens. Un silogism simplu ne conduce la concluzia că oamenii de Neanderthal aveau limbaj articulat. 
Nu vom ști, probabil, niciodată ce limbă vorbeau ei, cum sunau cuvintele cu care vânătorii denumeau animalele și copacii, cuvintele cu care seara, în jurul focului, povesteau întâmplările zilei sau își împărtășeau ce simțeau. 
Dar simplul fapt de a ști că ei vorbeau le schimbă spectaculos locul în ierarhia evoluției: nu mai stau în urma noastră, ci alături de noi.

Oamenii de Neanderthal

Visul oricărui neanderthalian era să aibă o peșteră nici prea mare, nici prea mică, astfel încât să încapă acolo cu tot clanul său, dar să o și poată încălzi. În plus, o dorea astfel așezată și alcătuită încât să-l ferească de vitregiile naturii.

Oamenii de Neanderthal trăiau în grupuri mici - nu mai mult de 25 de indivizi -, însă e posibil ca multe dintre ele să nu fi depășit 8-10 membri. Se crede că nu existau perechi stabile, iar organizarea socială era bazată pe dominanța bărbaților: aceștia constituiau partea stabilă a grupului, în timp ce femeile puteau trece de la un grup la altul. Uneori, este posibil ca aceste treceri să fi fost voluntare (un schimb deliberat de femele între clanurile vecine), dar, cel mai adesea, era vorba de răpiri.
Indiferent de metodă, aceste ”împrospătări” aveau drept scop prevenirea consangvinizărilor și diversificarea fondului genetic al populației. În general, însă, clanurile de neanderthalieni trăiau izolate unele de altele, fiecare avându-și propriul teritoriu de vânătoare.
Îmbrăcați în blănuri de animale, neanderthalienii duceau o viață aspră, ritmată de îndeletnicirile necesare supraviețuirii. Vânătoarea și activitățile legate de ea (transportul vânatului, curățarea și împărțirea cărnii, pregătirea acesteia) le ocupau cea mai mare parte a timpului. Totuși, neanderthalienii nu erau doar vânători și meșteșugari, ci și muzicanți. Fluierele din os cilindrice, găsite în situri paleontologice neanderthaliene, sunt, alături de uneltele din piatră, dovezi ale complexității creierului acestor oameni.

Una dintre posibilele înfățișări ale omului de Neanderthal - o ipoteză printre multe altele.

Homo erectus

Lucy, apoi Băiatul de la Turkana…

        În 1974, în Etiopia a fost scos la lumină scheletul unei tinere femele pe care savanţii au botezat-o Lucy. Scheletul, cu o vechime de 3,2 – 3,5 milioane de ani, aparţinea unei primate cu înălţimea de circa 1 metru, reprezentând o treaptă timpurie în evoluţia primatelor antropoide:

Australopithecus afarensis.   

Este o specie de australopitec care  a precedat omul, cu talia între 107 şi 152 cm şi greutatea între 30 şi 75 kg care se hrănea cu fructe, frunze, termite şi ouă. Regimul său alimentar, îndeosebi vegetarian, necesita cantitativ un volum mare de hrană, de aici, abdomenul proeminent; digestia rapidă avea un aport redus de energie, rezultând un torace redus şi deci, plămâni care asigurau o cantitate nu prea mare de oxigen - o irigare slabă a creierului de dimensiune mică.

 În 1984, a avut loc extraordinara descoperire a unui schelet de Homo erectus, prima specie de hominid despre care se crede că, apărută  în Africa acum circa 1.800.000 de ani, s-a răspândit spre Asia şi Europa. Scheletul, era al unui individ tânăr şi a fost botezat Băiatul de la Turkana, după numele lacului din Kenya în apropierea căruia a fost descoperit. La aproximativ 1 milion de ani după Lucy, diferenţele sunt semnificative: talia, între 160 – 189 cm; greutatea între 56 şi 66 kg; mânca multă carne şi aduna fructe. Homo erectus, prin Băiatul de Turkana, a fost descris în glumă ca şi „înalt, tânăr şi inteligent”. 

Regimul alimentar a contribuit major în evoluţia sa.  Carnea se digeră în timp mai îndelungat, nu este nevoie nici de o cantitate foarte mare, de aici abdomenul redus; aportul energetic este mult mai mare, ce a dus la o dezvoltare a plămânilor şi implicit a cutiei toracice; aportul de oxigen a implicat o vascularizare mai puternică a organismului şi implicit a creierului, care a crescut în dimensiune. Folosea focul pentru pregătirea hranei, îşi cioplea unelte pentru vânătoare, se organiza în grupuri şi cel mai important, folosea cuvinte pentru a desemna lucrurile. Când condiţiile mediului, sau resursele teritoriului nu-l favorizau, a început migrarea.

Evoluţia continuă.. Homo heidelbergensis, între 600.000 şi 200.000 de ani în urmă, a fost considerat de specialişti o formă arhaică de Homo sapiens. Talia: femela – 156 cm, masculul – 180 cm; Greutatea: între 52 şi 80 kg. Alte caracteristici: omnivor, era un vânător abil, avea un limbaj de bază şi interacţiuni sociale. Fosile descoperite: o mandibulă în Germania de astăzi şi un craniu în Etiopia.

Homo neanderthalensis, 

o specie de oameni cu maturizare lentă, copiii săi fiind alăptaţi timp de câţiva ani, a supravieţuit timp de peste 200.000 de ani într-un mediu nemilos, cu perioade glaciare, în regiuni întinse ale Europei, perfect adaptaţi climei reci. Mai scunzi şi mai compact clădiţi decât Homo sapiens, cu membre scurte şi puternice, oamenii de Neanderthal aveau o suprafaţă mică a pielii, ceea ce reducea pierderile de căldură. Cutia toracică adâncă izola de frig organele vitale, iar nasul mare, cu cavităţile nazale largi şi bine vascularizate, încălzea eficient aerul rece pe care îl inspirau. 
Deşi necorespunzători idealului nostru de frumuseţe, erau perfecţi din punct de vedere evolutiv. Organismul lor, cu masă musculară mare, avea nevoie de multe proteine, care proveneau mai ales din carne, pădurile din zonele cu climă rece oferind puţine plante comestibile. Pentru a-şi procura hrana, vânau. Studiul fosilelor a dus la concluzia că foloseau arme destul de grele, care puteau fi folosite doar de la distanţe mici. Neanderthalienii erau oameni în adevăratul înţeles antropologic al cuvântului: făuritori şi utilizatori de unelte, membri ai unor societăţi complex organizate care locuia în peşteri (pentru ei, centrul lumii).

Totuşi, neanderthalienii nu mai sunt consideraţi strămoşi ai omului modern, ci un fel de veri ai acestuia - o altă specie de oameni, mai puţin evoluată, care a vieţuit alături de Homo sapiens vreme de câteva mii de ani, dar care s-a stins, în ciuda aparentei bune adaptări la mediul său de viaţă. 

În 1968, în peştera Cro-Magnon din Franţa s-au descoperit scheletele a 5 indivizi, 4 adulți şi un copil, atât de asemănători nouă, încât se consideră că ei reprezintă, în sens antropologic, oameni întru totul moderni, specia noastră. Homo sapiens, cu armele sale mai performante, era mai eficient la vânătoare decât Homo neanderthalensis, câştigând, în cele din urmă, competiţia.

Ce ştim, ce nu ştim, ce am mai dori să ştim…

Noi oamenii, ne-am dorit întotdeauna certitudini. Vrem să ştim totul, cu cea mai mare precizie.

Cine au fost strămoşii noştri?

Când a apărut omul modern?

Care au fost etapele devenirii noastre?

Tocmai aici stă paradoxul, misterul fascinant şi cumplit de frustrant, totodată, al antropologiei. Că nu ştim chiar totul, că nu ştim precis…

Cum am putea ştii? Elementele pe care ne sprijinim cunoaşterea sunt fragmente de oase sau bucăţi de pietre. Iar unele nici nu ştim ce sunt… descoperirea câte unui schelet aproape complet, aşa cum au fost Lucy şi Băiatul de la Turkana, reprezintă excepţiile fericite care împing înainte. În chip spectaculos, cercetări ce până în acel moment înaintaseră cu paşi mărunţi şi şovăielnici. Şi tocmai aceste spectaculoase descoperiri sunt cele care întreţin curajul cercetătorilor de a merge înainte. Cu paşi mici cel mai adesea, uneori cu câte un salt acrobatic, aventura cunoaşterii continuă.

Antropologia este o ştiinţă în plin avânt şi, totodată, plină de taine. Dovezile găsite pot fi interpretate în fel şi chip, iar lupta de idei este aprigă şi neîncetată. Dar tocmai această luptă, care-i incită pe savanţi să elaboreze noi ipoteze şi să caute noi dovezi pentru a le verifica, este motorul care dinamizează cercetarea. Aserţiunea „Din contradicţii se naşte progresul” nu-i nicăieri mai adevărată ca în ştiinţă.

Acum, că ne-am recunoscut limitele, să rezumăm ceea ce ştim.

În urmă cu circa patru milioane de ani, în Africa, aridizarea climei a produs o schimbare dramatică a peisajului, pădurile făcând loc savanelor.

Primatele adaptate la viaţa în pădure au fost nevoite să-şi schimbe modul de trai.

Se crede că aşa s-a ajuns la „ridicarea în picioare” şi apoi la mersul biped: din nevoia de a vedea departe în spaţiile deschise. Trecerea la mersul biped a avut mai multe consecinţe. În primul rând, membrele anterioare (acum membre superioare) au devenit libere să se ocupe de altceva decât să sprijine corpul în timpul mersului. Astfel, folosirea uneltelor a devenit mult mai intensificată şi mai rafinată. Avem motive să credem că şi strămoşii primatelor bipede foloseau unelte. Faptul că azi maimuţele antropoide, rudele noastre cele mai apropiate din regnul animal, folosesc unelte este un punct de pornire pentru ipoteza că utilizarea uneltelor ar fi precedat momentul în care oamenii s-au desprins de celelalte primate, apucând-o pe un drum evolutiv propriu.

Ce găsesc cercetătorii care caută urmele evoluţiei omului? În primul rând, schelete fosilizate. Cel mai adesea, e vorba despre fragmente: o bucată de craniu, un femur, o coastă, o porţiune din osul bazinului. Alteori, pot fi descoperiţi dinţi, care dau indicii asupra regimului alimentar şi asupra vârstei. În cazurile fericite, se descoperă câte un craniu întreg sau aproape întreg, aşa cum s-a întâmplat cu cel de Paranthropus boisei, găsit în Tanzania.

Cele mai spectaculoase descoperiri sunt, fireşte, cele ale unor schelete aproape complete. Despre acestea, într-un nou articol: Lucy şi Băiatul de la Turkana. Urmăreşte blogul nostru, povestea continuă…

Școala Discovery - Biologie - Evoluția

Biologia evoluționistă studiază domeniul legat de evoluția lumii vii, dezvoltă și testează teorii care să-i explice mecanismul. Studiind fosilele și biodiversitatea formelor de viață existente, oamenii de știință și-au dat seama, mai ales pe la jumătatea secolului al XIX-lea, că speciile se modifică în timp. Totuși, mecanismul care dirijează aceste schimbări a rămas necunoscut până în 1859, când Charles Darwin publică Originea speciilor, explicând această teorie prin intermediul conceptului de selecție naturală.

Filmul prezentat de Școala Discovery despre Evoluție

Ipoteze... Ipoteze...

Asupra modului în care omul modern a apărut și a colonizat planeta există astăzi două teorii.

1. Una dintre ele, așa-numita ipoteză "Out of Africa", susține că strămoșul omului și-a făcut apariția pe continentul african, de unde, prin migrații de mare amploare, s-a răspândit întâi spre Asia și Europa, iar ulterior și spre celelalte continente.
2. Cea de-a doua, a evoluției multiregionale, consideră apariția omului modern un fenomen care a cuprins toată lumea veche: Homo sapiens a apărut peste tot unde existau populații de Homo erectus stabile. 

Evident, fiecare dintre cele două ipoteze are apărători și detractori fervenți. Deși descoperirile paleontologice se adună, suntem încă departe de a avea tot ce ne trebuie spre a rezolva complicatul puzzle al evoluției omului.

Este părerea unuia dintre cei mai renumiți antropologi ai lumii, Richard Leakey: "Urmele fosile sunt mult mai neîndestulătoare decât ar dori majoritatea antropologilor (și decât crede majoritatea celor care nu au tangențe cu antropologia). Până când aceste impedimente nu vor fi depășite, un acord asupra problemelor mai largi rămâne un deziderat."

Lansare spațiu expozițional